Pentru ca astazi este ziua oficiala de nastere a unei blogger-ite foarte active si populare, profit de pagina asta si ii urez, din nou, LA MULTI ANI, multe postari, si mai multe comentarii si tot atatia prieteni noi!




Si coloana sonora:

De cate ori vi s-a intamplat sa treceti prin fata unei oglinzi si sa va suprinda imaginea reflectata? Sa nu o recunoasteti, sa vi se para intunecata, urata, trista sau hidoasa? Sau contrariul, sa va intrebati: cine e tipa aia faina din coltul opus al camerei, si de ce e imbracata la fel ca mine (sau tipul...)?



Am un obicei enervant. De fapt nu e chiar un obicei, e mai mult o chestie care mi se intampla mult prea des: discutand cu o colega pe hol, descopar o briza de parfum ciudat, bizar dar subjugator. O intreb, evident, cu ce parfum s-a dat. Raspunsul nu ma multumeste, stiu de ce parfum vorbeste si nu e cel care m-a atras. Imi miros hainele si imi dau seama: "Aaah, nu tu mirosi asa, ci eu!" (hmm, cu replici din astea savante mi-am castigat eu popularitatea). Cum se poate sa te mai miste o aroma pe care o simti zilnic, luni intregi, ba poate chiar ani?



Cam multe semne de intrebare pentru o singura postare...

Anul trecut am incercat sa ma reapuc de fumat. Dupa a patra intoxicatie cu nicotina, am renuntat, trista ca ma indepartez de o sursa de satisfactie imensa. Un coleg mi-a suierat superior: ”In sfarsit corpul tau este mai destept decat tine!”

Foto: Mircea V. Turdean

Urasc zapada! Frigul imi face rau, iar pozele imi ies supraexpuse. Iar cand o colega mi-a scris vineri, invitandu-ma la un antrenament de karate in zapada, am spus ”Da!” imediat. Satisfactiile cresc pe masura ce provocarile sunt tot mai dureroase, nu?


Iar pentru mine provocarea a fost imensa, sa pozez siluete imbracate in alb din cap pana in picioare, pe un camp de zapada imaculata, sub un soare orbitor care se reflecta si de pe cele mai mici suprafete.

Nici in ziua de azi nu imi pot explica de ce eu am crezut initial ca e vorba de grupa de juniori, si am plecat de acasa anuntand pe toata lumea ca ma duc sa pozez copii in zapada.

Judecand dupa centurile lor, numai incepatori nu sunt!

Nu imi pot imagina cum a fost pentru ei antrenamentul, dar eu am obosit doar strecurandu-ma printre ei si incercand sa nu le stau in cale, dar in acelasi timp si sa le fac poze.

Trebuie sa recunosc ca admir un om curajos! Iar pe colega mea si mai mult! La aceasta etapa eu eram deja congelata, si eram imbracata pana in dinti.

Cine ma mai enerveaza, sa se uite bine la pozele astea si sa se gandeasca ca astia sunt prietenii mei care ar sari in apararea mea la cel mai mic semn! De fapt e prima oara cand ii intalnesc, dar voi nu stiti asta, nu? He, he...

La final am fost rasplatita cu un pahar de ciocolata calda si cu o discutie destinsa. Am descoperit niste oameni calzi si prietenosi, in ciuda aparentelor uneori fioroase.

Acesta a fost micul si primul meu fotoreportaj!

Ii multumesc lui Simion Cristian pentru premiul de azi. Am fost sincer surprinsa, sunt de foarte putin timp in blogosfera si mi-am facut aceast jurnal mai mult pentru a avea un loc unde sa imi golesc mintea (tocmai de aceea ma mira si ma bucura fiecare comentariu primit). Dar tocmai din cauza ca nu sunt de mult prin zona, nu am apucat sa ma uit in jurul meu, si in acest moment nu pot da premiul mai departe decat celui de la care l-am primit, si, bineinteles, lui SLVC. Dar promit ca voi cobora din lumea mea un pic, pentru a vizita lumile altor blogger-i curajosi (pentru mine, blogger curajos e un pleonasm, orice persoana care isi pune sufletul pe net e demna de admiratie).

Sunt incapabila sa imi fac autoportretul... Oricat de mult incerc, tot nu reusesc sa proiectez imaginea pe care o vad eu din interior, iar din imaginea pe care reusesc sa o creez privitorii retin exact detaliile care imi sunt straine.

Don't get your panties in a bunch, inca nu am renuntat la parul lung si castaniu! :-)

Unii oameni nu reusesc sa isi faca prieteni pentru ca le lipseste increderea in sine, in ceilalti. Altii nu reusesc deoarece nu se pot adapta anturajului lor. Eu nu mai am loc, am deja prea multi prieteni in mintea mea...

Cel mai urat om din lume nu poarta negru, negrul este pentru visatori si pentru fetele cu sani mici...

Ieri, la curs, ora de laborator. Adica ne-am dus cu totii in camera obscura (traducere: ne-am tarat oftand si lipsiti de entuziasm) unde urma sa developam filme alb/negru (yupiii! mda, in realitate e si mai anost decat suna). Dupa vreo jumatate de ora, trei dintre noi am dezertat si ne-am intors in atelier, unde ne-am facut de cap cu o peruca grizonata. Dupa vreo 10 minute au mai aparut inca trei colegi care au abandonat si ei lupta cu revelatorul si fixatorul. Ne-am mai desfasurat noi si cu cateva flori si alte obiecte de recuzita de prin zona, apoi am plecat rapid acasa, pana sa vina profu, sa nu ne prinda ca am facut chef fotografic in lipsa lui (he, he).
Daca nu ma recunoasteti, va dau un indiciu: eu sunt aia care arata ca o pensionara ce hraneste toate pisicile din cartier si care coace fursecuri cu cardamon pentru copii din vecini!

O dimineata pura, ca toate sutele de dimineti pure de pana atunci. Intrerupta doar de iesirea la suprafata a celui mai urat om din lume....

După multe ganduri si multa munca, am ales in sfarsit pozele care mi-au placut cel mai mult de la cursul de vineri (bineinteles, in afara celor pe care le-am postat deja):


Colegii mei au fost foarte inventivi si deschisi la ideii traznite, si asta a fost doar începutul!


Sunt curioasa daca observa careva ca am început să scriu cu diacritice, lucru care pe mine ma calca pe nervi!!

Si ultima mea obsesie, Placebo...

Edit: revin la scrisul fara diacritice, ca vad ca o parte din ale mele nu sunt recunoscute....

Vineri ne-am adunat la curs, care cu cate un obiect vestimentar mai ciudat, ne-am echipat si am inceput sa ne dezlantuim. De data aceasta va prezint doar echipa si echipamentul. Rezultatele, mai tarziu!

Peisajul:

Echipa traznita:

Raluca

Mici

Alma

Roxi

Zamfira

Ovidiu

Last, but not the least: Cezar (A.K.A. Profu')

Mai tarziu, ce a iesit dupa 2 ore!